Apusul mitului Eminescu?

Articol scris de Theodor Codreanu

Oricare dintre noi a putut constata că, după 1989, acea parte a disidenţei pe care Paul Goma a numit-o autocronică, pe urmele unui coleg din Franţa, a adus ca „noutate” moda demitizărilor, în numele unei pretinse ideologii paneuropene. Interesant că nu s a „demitizat” chiar orice, în prim plan stând miturile naţionale, de la Decebal şi Mioriţa până la Mihai Viteazul şi Mihai Eminescu. Îndeobşte, literatura a fost răscolită de acest ghimpe straniu care s-a numit cultul Eminescu şi care, spre a fi mai uşor spulberat, s a indus ideea că ar fi fost creaţia naţional-comunismului ceauşist. Unii mai prevăzători au înţeles, însă, că mitul Eminescu este o creaţie veche, de peste 120 de ani, ivit o dată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi intrat în continuă expansiune de la apariţia ediţiei princeps a Poeziilor, pe care o datorăm lui Titu Maiorescu,la rându-le, de două speţe: radicalii şi moderaţii. Primii cred că omenirea se poate descurca fără mituri(şi chiar fără religie), numai nutrindu-se din puterile raţiunii şi eliminând, deci, orice propensiune spre sacru. Pare a fi aici un imbold din filosofia postmodernistă, care-şi revendică punctul de purcedere din faimoasa declaraţie a lui Nietzsche că Dumnezeu a murit.
Demitizanţii moderaţi, în schimb, conştienţi că sacrul se ascunde în profan, după avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la înţelepciunea că vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar înlocuite cu altele în stare să încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne: toleranţă, multiculturalitate, globalism, europenism, political correctnessetc. De exemplu, unul dintre demitizanţii de prestigiu, Virgil Nemoianu, pledează pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit ar fi o regretabilă lecţie de „naţionalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai Şora, considerat adevăratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus în lumină potenţialităţile pluraliste, democratice şi cosmopolite pre existente în modul de filosofare românesc care l a precedat”. Dar, oricâtă bunăvoinţă am avea cu ideologia umanitaristă a lui Mihai Sora, el continuă să rămână un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine şi valorile pomenite, De fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal, despărţirea de alt mit, cu mult mai important, care este şi mitul cultural naţional românesc – mitul Eminescu. Acesta s ar cuveni fie eliminat total, din perspectivă radicalistă, fie înlocuit cu posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cărtărescu. Poate aşa se şi explică de ce însuşi autorul Levantului a fost atras în demolării cultului Eminescu

În orice caz, nici unul dintre marii scriitori posteminescieni nu s-a gândit că-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a jindui să-i demoleze soclul şi să se aşeze în locul lui. încât Eminescu rămâne întregul, cu toate potenţialităţile lui arheale, pe când ceilalţi, oricât de mari ar fi, se simt bine ca ramuri viguroase ale aceluiaşi trunchi, dând numai împreună ceea ce s ar putea numi geniul naţional românesc. Aşa că e greşită convingerea unora că prin „poetul naţional” s ar uzurpa meritele celorlalţi scriitori şi gânditori români. Poate că principalul merit al fiinţei eminesciene stă tocmai în „nerealizarea”uriaşelor potenţe pe care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generaţiilor care i-au urmat, acea „lectură” perpetuă a Cărţii lui Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în cunoscuta sa poezie Legământ. Cei care vor să pună capăt mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, că geniul său este opera unei mistificări de proporţii şi care se cuvine a fi denunţată în toată goliciunea ei. Din ea s-au nutrit şi se nutresc toţi demolatorii, până azi. E chiar semnul de distincţie dintre detractori şi critici care contestă cu argumente anumite slăbiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp ca orice creaţie umană. În ultimă instanţă, detractorii consideră că mitul Eminescu este creaţia artificială tiranică, de felul cultului pentru Ceauşescu, născut chiar sub ceauşism, idee care i a putut veni în minte până şi unui critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologică să pui semnul de egalitate între mitul Eminescu şi cultul pentru nişte tirani ca Stalin sau Ceauşescu. Astfel de „mituri” s au creat la comandă politică, dovadă că au sucombat de îndată ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile.Citește tot articolul